Parcă prea contemporani…

adelina 5 iunie 2014

Îmi place să mă consider o persoană cu o minte deschisă. Încerc să tolerez și ceea ce nu înțeleg  și să îi accept și pe cei ce sunt diferiți de mine, prin religie, orientare sexuală sau valori morale.

Acest lucru se aplică și în literatură. Deși unii oameni susțin că doar operele predecesorilor noștri (Ion Creangă, I.L.Caragiale, Mihai Eminescu, etc.) pot fi numite opere de artă reușite, eu sunt de părere că nici contemporanii noștri nu se descurcă prea rău. Întradevăr, au o abordare diferită, incluzând elemente specifice vremurilor pe care le trăim, însă nu văd ceva rău în asta.

Mie nu îmi displace deloc Mircea Cărtărescu. Deși motocicleta sa parcată sub stele poate părea ciudată, iar unii consideră revoltător momentul intim dintre motocicletă și steker, eu o văd doar ca pe o creație literară oarecare. Da, e neobișnuită însă în lumea în care trăim, lucrurile care erau cândva neobișnuite au ajuns să fie banale.

Am citit azi, întâmplător, o poezie de Mircea Dinescu. Spre rușinea mea, „Recurs la geneză” e prima poezie citită de acest autor. Pentru că un anumit element din acea poezie mi-a atras atenția, am decis să mai citesc câteva poezii scrise de el înainte să scriu acest articol.

Întradevăr, este un scriitor contemporan tipic, care aduce un aer nou literaturii și o abordare diferită a prozei. Nu pot spune că îmi displace. Este…ok. 😀 Însă un anumit lucru mi-a displăcut total. Defapt nu că mi-a displăcut, dar l-am găsit ca fiind puțin cam nelalocul său. După cum ziceam, în poezia „Recurs la geneză” am găsit versul următor:

sau poate-un fel de silă și sictir”

Ok, poate nu știu eu 100% sensul și originile cuvântului sictir, dar din ce am găsit în DEX: SICTÍR, interj. (Arg.; în expr.) Hai sictir! = pleacă! marș de aici! șterge-o!; 

Cuvântul e de origine turcească, și nu știu cât e de vechi sau de nou, însă l-am găsit și in Urban Dictionary, iar din punctul meu de vedere este un jargon. Îl auzim destul de des pe străzi sau chiar la TV, dar nu știu cât e de vechi sau dacă e neologism.

Da, e ceva normal ca atunci când un contemporan scrie poezii, să se folosească de elemente contemporane precum vocabularul cotidian, și să descrie realitatea zilelor noastre. Dar totuși, parcă…. să folosești într-o poezie cuvântul sictir….e cam prea mult, nu credeți?

Nu vreau să îl critic pe Mircea Dinescu. E poezia lui și are dreptul să folosească ce cuvinte vrea. Sunt sigură că a muncit mult la ea, și are tot respectul și toată aprecierea mea, la fel ca și ceilalți scriitori. Dar totuși…

„Din bube, mucegaiuri şi noroi
Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi.”

-Tudor Arghezi

Poezia trebuie să reprezinte ceva plăcut, și chiar dacă dorim să luăm exemplul lui Tudor Arghezi și să construim frumosul cu elemente urâte, cuvântul sictir tot pare ieșit din context. Ce urmează? Să scriem poezii ale căror versuri de început să fie  „Fă fată, să vezi tu ce geantă mișto am!” ? Contemporan, contemporan….. dar cu măsură. 😀


4 comments

  1. intr-adevar, nici eu nu prea tolerez acest vocabular „contemporan” și nu cred ca isi are locul in poezii. in fine, multi sunt de parere ca trebuie să ne adaptam, adica o injuratura n-ar merge chiar rau, ceea mi se pare o mare prostie. Spor!

    1. Acele persoane care spun ca trebuie sa ne adaptam sunt exact acele persoane care mai tarziu vor arata cu degetul spre noile generatii, care vor folosi injuraturile invatate in poezii

  2. Nu imi plac poeziile, niciodata nu mi-au placut.
    Am citit in schimb, putin din Ultimul avanpost, scris de Lavinia. Ei cartea asta pentru mine face mai mult decat tot Eminescu si Creanga la un loc. Asta poate si pentru ca mi s-au bagat pe gat atat in scoala incat nu ii mai suport.
    In ceea ce priveste poezia contemporata, mi se pare o porcarie ca si cea veche.

Lasă un răspuns